Poezii despre Viaţă:

Lăcrimat, cuvântul explodează-n stele,
universul minții zace prăfuit
de uitarea care curge prin perdele
dăruind tăcerii chipul unui mit.

De vei gusta a timpului durere
ce-n lacrimi curge din al meu stilou
Nu mă minți spre propria-mi placere
şi spune drept dacă greșesc din nou!

unde-i iepurele?
liniile se -ntretaie
adâncind orizontul

Obrazul mi-l mângâie norii
și-n ochi se-oglindește zenitul.
În tălpile mele, pământul
de ce își înfige cuțitul?

La graniţa dintre cuvânt şi tăcere
Veghează neliniştea în iadul trezit,
Pământul frământă în palme durere
Pădurile verbelor s-au desfrunzit.

Ce furnică este aceasta,
Care își zidește casa !
Nu-nțeleg, e atât de mică!
Și e harnică, nu strigă,

Sunt doar o cifră în al vieții număr
A câtă zecimală nici nu știu...
Să sprijin infinitul cu-al meu umăr
e tot ce vreau, dar nu e-un gând zurliu.

Pierdută printre virgule
nu știe să pună punct
Odată nu a fost doar
o dată și un mare semn

Lungul drum al vieţii mele, răstignit pe bătrâneţe
Se apropie de stele precum norii furioşi,
Cruci amare-n zile negre aprind lumânări răzleţe
Focul nefiinţei arde printre demonii zeloşi.

Să-mi doarmă osul lunii în patul meu de paie
şi să-i recit poeme de ocnă şi de stuf,
şi-n restul lumii, Doamne, s-arunci parfum şi zoaie,