Poezii despre Viaţă:

Când a murit mama mea,
am luat pentru prima dată contact cu hăul,
dar eram prea copil
ca să-mi închipui cât e de adânc

Trecut-au anii peste noi
Ca apele, la vale.
Şi ne lăsară, mai apoi,
Doar umbre lungi şi pale.

Nu credeam să pot a simți vreodată
Decăderea mare din viața curată.
Nu- nțeleg, cum Doamne am putut a trece
Dintr- o lume blândă, în cea rea și rece!

#:șoapte

călătorie
pe undele melodioase ale

Tu ții tăcerea- în palme
Când stai pe deal, pe culme,
Poți s- o privești în față
Când vântu' - ți dă povață

Din liniștea ținută-n așteptare,
acolo unde timpul pare oprit,
se naște, ca o tresărire spre infinit,
o respirație întoarsă din uitare.

Mă plimb prin galeriile minții mele ca printr-un muzeu în flăcări,
unde portretul tău e singura pânză ce refuză să se prefacă în cenușă.
E o nebunie fertilă, acest balans între două prăpăstii:
voința de a-ți smulge numele din rădăcina limbii mele

Timpul umple, ochi, paharul inimii care se zbate
Să învețe nemurirea ce n-o va vedea vreodată
Și rămâne fără vârstă, fără frici în libertate,
Dorul - călător pe drumul dintre azi și altădată.

Am lăsat cheile pe masă, lângă restul de cafea rece,
ca pe o semnătură pusă la finalul unei neînțelegeri.
E o liniște grea, de duminică în care nu se întâmplă nimic,
în timp ce pe stradă oamenii se grăbesc spre casele lor poleite,

Ah, clipă, ce vie îmi ești!
Săpată prin vremuri de lut,
Cu drumul prin ceață pierdut,
Strivită-n clepsidră, trăiești.