Destin
Mi-e mâna grea să spun cuvinte ușoare când clopotele bat.
mi-e trupul prea greu să nu mă doară tălpile pe cercul de plimbare, când soarele iese din desișul nopții.
doar ceasul arată cât de greu e totul: timpul, mâna, talpa, durerea.
Și cât de greu trec toate, mai puțin timpul, iute, greu dar iute. Și vara e cam pe la jumătate. Deja. Iar săptămâna, nu mai spun. Precum o doamnă ce fuge să prindă trenul, cu umbrela de soare ținută sub braț. Va fi vineri imediat, iarăși la post. Sper să-l țin, ca să mă țină. Întuneric și lumină, noapte, zi, soare și lună, e peronul plin de lume, tot mai mulți timpul adună, nimeni nu-i chemat pe nume, toți vor doar să prindă trenul, e destinul cu îndemnul treziți-vă firi indolente, trezițivă, trăiți acum, nu fugiți, festina lente, nu vă grăbiți către postum, nu mai fugiți, nu vă grăbiți, un scop aveți, atât, să fiți!
Mi-e mâna grea să spun cuvinte ușoare când clopotele bat, amintindu-mi că totu-i trecător.
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: