Poezii despre Viaţă:

Mă dor mai toate zilele ce trec
Şi-mbătrânesc surprins de acest fapt;
Nedivulgând vreun merit intrinsec
Îmbătrânesc involuând abstract.

Hic et nunc

Am îmbrăcat rochia pe dos.
Mama spunea că, te apără de gândurile rele

Valurile nopții poartă, înspumate,
Gânduri fără formă și frânturi de vis,
Prin creneluri strâmte,-n turnul de cetate
Sufocat de lanțul care l-a închis.

Pantum

Tresare o lăcustă brună, prin frunze verzi de liliac
În dimineața asta, august, în flori de nufăr mă dezbrac

O, zeu trufaș, de ce a trebuit
copacul meu, ce se-nălța în crâng
atât de mândru și de împlinit,
să mi-l distrugi? Știai că am să-l plâng?

Nu mă mai vezi – e ca și când o noapte
S-a așternut pe cerul dintre noi
Și ne-a lăsat săraci de visuri, goi,
Tu – un mister, eu – 007.

După ani de viaţă-amară,
Prin stăini muncind cu spor,
M-a cuprins un dor de ţară
Şi de-al satului ogor;

O bufniţă neagră se aude vestind
Moartea mea ca poet, fără miez şi pistil,
Nu îmi pasă de ea, nu încerc să surprind;
Abordez rareori al polemicii stil.

Se-aștern pe câmpul verii frânturi de curcubeie,
Înprospătând aroma secundelor din zori
Cu roșul unei clipe păstrată-ntr-o scânteie
Ce poartă-n nemurire doar una din culori.

Valuri de foc este apusul
Ce-l admirăm tăcut în vară
Și-n gând e spus mereu nespusul
Ce-n asfințit încet ne-omoară.