Poezii despre Viaţă:

frumosul e nimicul dezvelit de substraturi

ca o floare ce moare o vesnicie

Mi-e dor de somn
și de
netrecerea timpului în
timpul urii.

Flori din sânge pe zăpadă,
într-o noapte linistită, unde luna-si oglindeste razele de nostalgie,
curge din artere viața si miroase-a poezie,
trupurile răstignite pe a cerului arcadă.

Cel mai tare!
Mă doare ceea
ne-aflătoare;
în treaba-mi.

Ochii tăi
îsi scutură taina
peste buzele mele
când mă umbresti cu privirea.

Zăpada-i spulberată,câmpia-i toată răni,
E crivăț până-suflet, tristețea cere vămi,
Singurătatea-ntinde pe lume cinic voal,
Din hăuri, aprig vântul, amenință prin geam...

Luna-i o bătrână care ne petrece
pasii, suferința, dragostea dintâi,
cu sfială-n cuget spre o lume rece.
Cupele să curgă. Timpule, rămâi!

cojoc
Vorbit!
Cine tremură
pentru viață

Străin în propria-i ogradă
Stă umilit mândrul popor!
Pe gâtul lui, ca o obadă
Îndureratul Tricolor,

Steaua înfierbântă piatra cariată.
inima-i o apă. Curge-mă avar.
Rugineste gândul, lacătul din poartă,
trupul meu în tine-i doar un avatar.