Poezii despre Viaţă:

1: parcă
nimic nu mai mișcă-
ca un cutremur
o diere…

Morțile mele,
harem de
neputințe.

E universul construit
După o magică formulă,
Dar în Perfectul Monolit
Este bolnavă o celulă.

M-a chemat aseară luna.
-Vino! îmi șoptea întruna.
Să te-mbrac într-o lumină
misterioasă, divină.

N-apuc lingură la plop;
Nu! e un alt, înalt scop.
Teribil, musai să mă abțin?
-Toarnă o stacană cu vin!

Și dacă-n ochi pătrunde lumina sfărâmată,
Ca valul spart al apei, în stânca de calcar,
Din suflet, fă-ți vitralii și nu lăsa vreodată,
Orice moment al vieții, să treacă în zadar.

Marșul cuvintelor nespuse,
prin labirint, pierzându-se;
garduri vii netunse
și cărările ascunse.

N-am să mai vin aicea, nicicând n-o să apar.
Trăim numai o dată, dar ce-am făcut, rămâne,
Și de aceea, astăzi, mă-ntreb „Dar dacă mâine
Ar fi să plec de-odată, sub presa de țărâne,

Timp n-am, am timp, timp nu este,
Spațiu infinit, atemporalitate peste,
Nimic în tot și tot în nimic se unește.
Eterul e mister, curge, nu se lipește.

Uneori mă înec în lacrimi,
Și plâng de dorul tău tată,
Dar tu în inimă mea imprimi,
O stare bună, curată.