Poezii despre Viaţă:

Umbre rupte de văzduhuri pun amprenta pe destine
Chipul veșted din oglindă varsă lacrimi cristaline,
Dorul cel mai emblematic sub mânerul porții triste
Și-a găsit acoperire nevoind să mai existe.

Voi înceta să cred că mai există
Iubire sfântă și deloc amară,
Că viața asta parcă-i mult mai tristă
Cu cât înaintăm spre primăvară.

într-o casă lungă și atipică
de Sfântă Duminică
împărțită-n naos
pronaos și antinaos

Regină pe tărâmul vieții...
Determinată, 'cum cadeții,
Căci în regatul vieții mele
Mi- am pus la gânduri noi pingele

Mi-aș lega de cer privirea
și-ntinzând spre el o mână,
l-aș ruga să îmi rămână
mai senin decât sunt eu

Ne-am delectat cu propriile vise
Eram doar noi și-o ploaie fumurie,
Și alergam spre porțile deschise
Către o lume plină de magie.

Tulpini de chiparoşi urcând spre cer
lumini şi umbre.

rătăciți
printr-un labirint
al unei apocalipse fabricate...
printre valuri și vaiete,

Privesc la o frunză călită de soare
Căzută de-o vreme la noul apel,
Iar pomul e vesel, nimic nu îl doare
Și vântul lovește în ramura tare,

Uitați căderile, prieteni,
E tinerește să mai cazi!
Pe munți, când e furtună-n cetini
Și brazii cad, cât sânt de brazi.