Octavian - creaţii proprii

De ce, frumoasă Eva, cu soarele în plete,
Lăsat-ai un biet șarpe cu vorbe să te îmbete
Și-n loc s-asculți smerită de Dumnezeu preasfântul
Ai rupt degrabă mărul nesocotind Cuvântul?

Norii trec pe cer
Așa cum zboară gândurile mele
Așa cum trece luna printre stele
Și-n depărtare pier.

Cu ochii blânzi, cu chipul ca o floare,
Împarte vorbe bune cu răbdare
Și inimile frânte le alină,
Iar bezna o preschimbă în lumină.

Mi-e dor de codrii falnici și-nverziți
În care mii de păsări cântă-n cor,
De munții maiestuoși și-nzăpeziți,
Cu peisajul lor încântător,

Undeva departe, unde-i veșnic soare,
Unde vânt nu bate, doar o sfântă boare,
Unde în izvoare curge numai miere,
Unde frunza-i verde și nicicând nu piere,

A fost odată ca-n povești 
O prea mândră crăiasă,
În toată lumea nu găsești 
O alta mai frumoasă.

Gărgăriță, gărgăriță,
Un șurub cu piuliță
Să fii om e lucru mare
Am adidași în picioare.

Stau și privesc
Cum lumea se frământă
Cum toți sunt triști și fără chef trudesc
Cum astăzi și speranța pare frântă...

Soarele încet coboară
După munți, la asfințit,
Înserarea se strecoară,
Arșița s-a domolit.

Un vultur mândru se rotea în cer
Și spre Pământ privea cu detașare
Avea pene maro, un cioc de fier
Și la picioare ascuțite gheare.