Octavian - creaţii proprii

Tren de oraș, închis în subteran,
Și condamnat să stea ascuns pe viață,
Ai vrea și tu traseu aerian
Sau dacă nu, măcar de suprafață.

Tramvai hodorogit ce te târăști pe șine
Și nu poți să te-abați deloc din drumul tău,
Căci soarta nemiloasă în gheara ei te ține,
Ai fost cu noi mereu, la bine și la rău.

Ochii tăi sunt limpezi ca lacul liniștit
În zilele când vântul adie abia simțit
Și sunt adânci ca marea acolo-n depărtări
Unde vapoare albe plutesc spre alte zări.

Cad frunze ruginii și se aștern covor
Sub pașii mei foșnesc ca șoaptele de-amor
Pe cer, deasupra mea, plutește un cocor
Ce pare rătăcit de stolul călător.

Omul care-i supărat
Umblă întruna numai beat
Băutura-i alinare
Că-l scufundă în uitare.

O, mamă, prea grăbită ai plecat,
Măcar o oră să fi așteptat,
S-ajung la tine, mâna să ți-o țin,
Să-ți spun adio, să-mi zâmbești puțin.

Femeie, suflet complicat,
Ce din Adam ești ruptă,
Tu ai rămas pentru bărbat
Total necunoscută.

Ca să fii dulce cum îmi place mie
Îți dau o jofră și-o sarailie,
Ceva bomboane, piersici mari, cu frunze,
Să te sărut cu mult nesaț pe buze.

Mi-e dor de zilele fierbinţi de vară
Când ne ţineam de mână sub castani,
Mi-e dor să te sărut ca prima oară,
Să simt din nou magia acelor ani.

E dimineață acum în Santorini
Un soare-aprins încinge atmosfera
În mare zburdă grațioși delfinii,
Iar eu îți spun în șoaptă, kalimera!