Cad frunze ruginii și se aștern covor
Sub pașii mei foșnesc ca șoaptele de-amor
Pe cer, deasupra mea, plutește un cocor
Ce pare rătăcit de stolul călător.
E toamnă și pustiu, și parcul este trist
Pe strâmtele alei e doar un polițist,
Iar eu mă plimb tăcut, de parcă-s un turist
Intrat într-un tablou în stil renascentist.
Un nor mare și gros se-apropie grăbit
Și ploaia va cădea din ceruri negreșit
Iar soarele s-a dus ușor spre asfințit,
Căci ziua s-a scurtat, iar noaptea s-a lungit.
Pe-o creangă, în copac, un corb de abanos
Se uită cu nesaț la un covrig de jos
În timp ce lacul mic, care zâmbea frumos
Acum îmi pare-a fi un pic morocănos.
Spre casă mă îndrept, că s-a întunecat
Și parcă din senin răcoarea s-a lăsat
Un câine vagabond a pagubă-a urlat
Că toamna e aici, iar vara a plecat.
vezi mai multe poezii de: Octavian
Detalii poezie:
Distribuie pe: