Octavian - creaţii proprii

Munți cu fruntea albă se înalță-n cer,
Codrul des și falnic stă ca un străjer,
Lacuri cristaline norii oglindesc,
Curg izvoare repezi, păsări ciripesc.

Bucurie, supărare,
Mărire sau decădere
Toate-s lucruri trecătoare,
Biete umbre efemere.

Atunci când este bun ciolanul
Să-l rozi frumos devine-o artă
De-aceea dreapta, dar și stânga,
Se bat pe el ca să-l împartă.

Ne-am emancipat cu toții
Fiindcă de o vreme încoace
Mâncarea tradițională
Nicidecum nu ne mai place.

Cu mătura în mână
Privești acum pe stradă
S-au scuturat copacii
Și-s frunze o grămadă.

Tremură frunza de frică
Și e galbenă la față
Fiindcă dis-de-dimineață
De pe ram simte că pică.

Ne biciuie răcoarea dimineții,
Iar muntele-și ascunde capu-n nori,
Pășim alături pe cărarea vieții,
Doi tineri și destoinici călători.

Când mi-este dor de tine,
În liniştea târzie,
Cu lacrimi şi suspine
Mai scriu o poezie.

Atunci când alte nații
Plecau în Cruciade,
Noi ne pășteam blând turma
Și compuneam balade.

Când va trece timpul, cu bune sau rele,
Și tu vei ajunge ca un mare zeu
Zburând toată ziua numai printre stele,
Să cauți pe-acolo și sufletul meu.