Poezii despre Credinţă:

Calea
...
Nu întreb de va fi bine, nu vreau să știu mai devreme
Ce mi-a rezervat destinul pe cale de consecință,

Fă-mă Doamne!

Fă-mă Doamne răbdător, fă-mă Doamne rezistent, să rabd nevăzute funii din lumea ce mă vrea absent, să nu-i consum iarna cărbunii, să nu micesc rația pâinii. Să nu povestesc ce cred, să n-am nimic dar să posed mulțumirea de-a fi gol. Fă-mă Doamne cum am fost, inteligentul cel mai prost, trăitorul printre vise, misterul celor nescrise, consumatorul fără rost prins în închisoarea lumii, mulțumind tainic minciunii că lumea-mi este adăpost pentru nu știu care cost, când eu sunt al tuturor, sau poate al nimănui, dacă nu rămân dator, nu știu cum și nu știu cui!

Credința este un câmp de ghimpi.
Te rupi în ea , din timp în timp,
Îți sfâșii carnea pân’ la os —
Câmpul din tine-i mai ghimpos.

Durerea grea de oțel îmi rupe os cu os
Și-mi face ziua lungă un lagăr mânios.
Durerea sparge gândul în sticlă mărunțită —
Nu știu cum e să ai o viață liniștită.

Am aşteptat un "mâine"
Să vină.. N-a venit!
Şi-am desenat cuvinte
de dor, pe-albul nisip..

Versul mi-e interactiv-
Pe toți îi vizează
Devenind bun colectiv
Vă interesează.

Se-ntorc din eternitate zăpezile,
Reintră iarna-n rosturi și în fire,
Își scutură Dumnezeu livezile
Și ninge peste lume cu iubire.

Poarta cerului se deschide în taină
și lasă să coboare
stropi de binecuvântare,
plămădiți din Izvorul Veșniciei,

Ninsorile nu mai înzăpezesc ținuturi,
Nici iarna nu mai țese dantele de ger,
Prin zori de Bobotează zboară fluturi
Polenizând argintul pe stelele din cer.

Ridic privirea către cer
În nopți întunecate.
Aduc credința mea și sper
Lumina să se-arate.