Adina Speranta - poeziile altor autori

Nu cumva, l-am întrebat pe președinte,
aveți și dumneavoastră,
ca și tânărul Stalin,
două degetele lipite între ele la piciorul stâng

Îmi acopăr cu mâinile chipul
și izbucnesc în râs, apoi în plâns,
în timp ce lucrurile din casă:
masa, patul, veioza, pălăria,

Și atunci tăcerea și-a ridicat chipul și a vorbit.
Broboane mari de sudoare
amestecate cu tăcere s-au desprins
de pe tâmplele ei albite de lumina lunii

Târziu, am văzut că nu erau ființe,
ci gesturile tăcute ale apusului...
ca un zeu uitat în adâncul timpului,
cerea ajutor.

…Şi nu e prima dată când, la uşa mea, bat marii eufemişti să tălmăcească toate cele îndărătnicite
hieratic pe vârful înalt al limbii, de unde nu se lasă rostite în nici un chip. Şi vin, escaladând, până
la mine, cordonul ombilical al lumii – sfioasa ei facere…
Poftiţi, domnilor, levitaţi! E ora când marile biografii se cer scrise. Nu vă sfiiţi! Întrezăresc în voi

Să calci uşor, Femeie! ―
altminteri vei trezi în mine fericite cârduri de strămoşi îndrăgostiţi pe cheltuiala zeilor, şi vor veni, şi se vor semăna, aici, între noi, în chip de imnuri scrobite întru faima şi lauda ta ― nepăsătoare plutire a lumii,
tu, duhul meu îngâmfat de cafea...!

Curg balele zeilor peste urbe. Nou-născuţii privesc depărtările vuind de credinţă. Până la capăt vor merge acei care vor ţine deschis ochiul speranţei.
În acest ceas al zilei sângele nu mai are culoare.
Virtutea este mestecată de inimi. Nici o scârnăvie mondenă nu-ţi mai măsoară adâncimea sufletului...
În acest ceas al cărui nume nu-l ştim,

Avocatul meu,
domnul giovanni pico della mirandola,
m-a dat afară; descumpănită,
pâinea îmi arunca priviri peste umăr;

De ochiul zeului se sparge timpul când farisei în templu dau năvală, în glasul meu a îngheţat cuvântul şi nici un vultur nu se mai răscoală.
Nu este liber cerul, e în lanţuri, iar somnambulii ne răpesc lumina ― în noaptea când heralzii beau veninul şi târfele-n zăpezi îşi spală vina.
Şacali ce înfloriţi în trupul meu!, nu poate sângele să vă mai rabde, plecând definitiv spre empireu c-o linişte de ceaţă şi de ape; statui încremenite-n univers văd astăzi tot spectacolul luminii, şi împăraţi cu chipuri de bufoni vopsesc în negru tristul gust al pâinii.

Lasă ferestrele deschise, cît de larg deschise,
aerul tot timpul aduce cu el pe cel mai bun prieten,
este adevărat, el n-a existat vreodată aşa cum a existat aerul,
dar, rătăcind, ar putea veni să respire odată cu tine,