Târziu, am văzut că nu erau ființe,
ci gesturile tăcute ale apusului...
ca un zeu uitat în adâncul timpului,
cerea ajutor.
Cerul era tăcut și cenușiu,
la fel de indiferent față de învingători și de învinși.
Ai văzut vreodată în ochii soldaților învinși
dorința amară de a trăi?
Nefericirea te face întotdeauna să amâni - și între timp, viața s-a dus,
prietenii au plecat
și dușmanii au fost mult prea neînsemnați ca să te poți hrăni cu ura ta,
ochii tăi tulburi, încețoșați de
zeii uitați de altădată
și atotputernicele credulități copilărești...
Pe cearșafurile șifonate și umede s-a ofilit
râsul copiilor nenăscuți...
iar oamenii se întâlnesc și se despart
fără să ia ceva unul de la celălalt.
Pentru că dragostea este cel mai greu mod de a se cunoaște.
Pentru că oamenii încep să trăiască abia din clipa
în care își găsesc un loc
în viața celorlalți.
Iată de ce disperații
sunt cei mai buni rebeli.
Iar noi rămânem fără apărare, deodată, ca un învingător
în fața morții
sau ca un învins în fața eternității,
marile cuvinte nu mai spun nimic și au fost aruncate
în jgheaburi.
Ah, tu nu ai văzut niciodată propria mână arătând spre tine fără milă
din adâncurile trecutului.
Doamne, cât de frumoasă era,
ca un brad luminat într-o noapte din trecut, de Crăciun...
Iartă-mă, iubirea mea, că am trăit înainte de a te cunoaște.
Îmi detest privirea care nu mai reflectă zâmbetul tău...
Orașul va rămâne pustiu,
ca o viață care a renunțat la tot, iar când a cerut
un pic de indulgență,
a fost refuzată.
Fără vise care să ne amăgească și fără prieteni
care să ne trădeze,
pentru că oamenii există din momentul în care găsesc
un loc
în viața celorlalți.
Distribuie: