Poezii despre Viaţă:

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie...
M. Eminescu

Prin sita de slove, cuvântul se cerne,
Trecutul se târâie prin vechi uscăciuni,
Condeiul suspină, la trudă se-aşterne,
Pe pergamente de valuri, scriu rugăciuni.

Aș vrea să fiu apus de soare
Și ca un soare să mă sting.
Să nu mai simt că viața doare...
Că nu-i vreo zi ca să nu plâng.

De când am atâţia fani,
Mi-au picat buluc aseară,
Neamurile din Paşcani,
Vizită protocolară,

Nu mai e mult și voi putea
S-ajung și eu acasă,
Călăuzit de acea stea
Ce drumul nu și-l lasă.

Nu se cuvine omului dreptul la şovăire,
nu aceasta ne face încă să existăm;
vina n-ar mai fi vină şi nici iubirea iubire
dacă n-am şti să căutăm, să cizelăm.

Ah, cum mă strânge-n brațe viața
Și nu-mi dă voie să visez,
Ce sumbră-mi pare dimineața
Prin care-ncet mă furișez.

picioarele desculțe
străbat cărarea ce duce
înspre valea
din fundul grădinii

Când singurătatea mută
Ar putea urla orbirea,
Eu îmi pipăi, ca o slută,
Şi turbarea, şi simţirea.

Noaptea prin nori vântul negru bate,
Tainul de lumină vrei să-ți iei;
Nu poți să vezi leii din cetate
Până nu ajungi la porțile ei.