Poezii despre Viaţă:

dedicată domnului Mihail Grămescu


Larg cimitir subţire şi plăpând

Nu te-am văzut demult.
Te-aş fi uitat dacă între timp
oamenii nu ar fi început să poarte chipul tău
şi arborii să te îmbrăţişeze de la o vreme cu scoarţa

Mă-ncearcă-zori un vânt de primăvară
șoptindu-mi la ureche un îndemn:
Să mă trezesc din noaptea cea amară
ce mi-a făcut din viață un blestem!

În rolul principal

În mine simt aceeași transformare
Poemul meu e-un joc paradoxal,

saltimbanc
în hotelul pierdut
părăsit
la un capăt de mare

Suntem copiii fricii mama noastră
comunistă Iubitoare ca orice ma
mă ne-a urmărit până-n inima a
cestui capitalism ieșit din țâțâni

Unde este pixul?
Unde oare l-am lăsat?
Ca să scriu cuvântul meu
Și să mă revărs din nou.

Urme în noroi

E-atât de multă ură și vrajbă între noi,
Ar trebui să cerem iubirea înapoi,

Cetate rece zace la margine de mare
Și valuri n-o ating, doar înveliș de sare
Îmbracă piatra rece din zidul chinuit
De timpul ce s-a scurs din cerul încernit!

Oraşu-acesta mare, cu prea multe istorii,
ce-şi spală rufa vesel la malul unui rîu,
în zbucium de lăute şi ştreanguri iluzorii,
prin nunţi mistificate sub ploi de-orez şi grîu,