Poezii despre Viaţă:

O umbră de Bordea nesupus recenzei
Se furișa în luminișul de la pleoape.
Pe-alocuri plutea o pâclă ciudat de violetă.
Era o premieră.

inundat de alb
scufundat într-o călimară fără culoare
respir cuvinte
de alb si negru

Din şocul lipsei crase de dovezi
O fiinţä a creat demult Divinitatea
C-aproape nici nu-ţi vine să mai crezi
că numai Zeii au precedat Umanitatea...

În târgul ăsta-n care plouă
Să bem, maestre, un pahar
Şi sufletul în seara asta
Hai să uităm că ni-i amar.

Plouă, e rece, și ceața din mine
trezește la viață vechi amintiri,
pulsează sălbatic sângele-n vine,
toamna se naște cu gheață-n priviri.

mă-ntreb asa câteodată
dacă tăcerea ar putea vorbi, oare ce mi-ar spune?
câte alte gânduri au murit în mine înainte ca eu să realizez existența lor?
oare lacrima de pe obraji a fost de fapt ultimul lor strigăt?

Alergi prin iarba de nimeni cosită;
Înaltele,spinoasele,tulpini cu ciulini
Îți sfârtecă pulpele goale
Și te văd fericită.

din subconștient
cobor un alt eu, puțin posomorât
feliez timpul, se duce fugară
luna-n gutui, raza luminii bătându-și aripa

azi stau faţă în faţă cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi

Şi când târziul odihneşte
amarul unui surd crepuscul,
mă rup de coaste şi de cărnuri,
mă las în urmă, sec, minuscul…