Poezii despre Viaţă:

Tu, suflet rătăcit, cum nu știi, oare,
Că n-am plecat și nu ne-am despărțit?
Sunt încă-n tine, viu, căci o plecare
Ar însemna pustiul de sfârșit.

nu-mi luați toamnele mele
doamnele mele
cu fanare albastre
care-mi luminează trupul

Nici îngerii

(exagerat de binevoitori)
nu cred orbește puzderiei de spuse

Cu tine

Cu tine adorm când stelele răsar
Și mă trezesc frenetic peste zare,

stați
frunzele crescute pe crengile filei
nu le numărați voi tulpinile smulse cu arterele mele
dezgolite de carne de primi pași ai lumii din voi

Nu știu de ce zăbrelele-ai tăiat
Și ai dezlănțuit atâtea Furii
Din adâncimea-ntunecată -a urii
De care, de o viață, am uitat.

Te aștept

Te-aștept să îmi atingi pleoapele pe-o petală de cer,
Cu plăsmuiri in care, furtuna, e un vis,

Delirează nota do scufundată în cerneală,
simfonii neînțelese prin unghere se ascund,
un bemol răsfiră coama dintr-o notă tropicală
peste portativul zilei care geme muribund.

Spune-mi, femeie cu părul tăciune,
Ochi de-ntuneric și gură de foc,
Cine pe lume-ar putea să-ți îmbune
Inima smulsă din marele joc?

nisip
M Horlaci

în țărâna cea de taină