Poezii despre Viaţă:

Aripi albe.

Aripi răscolind văzduhul, aripi albe-n rătăcire,
se pornesc, trosnind a flăcări din jăratecul iubirii,

Instinctul mă îndemnă câteodată,
o viață toată să o mai respir,
buzele să-ți mai sărut o dată,
parfumul tău din șoapte să-l inspir.

E iarnă peste țara mea acum
și îmi stă dezbrăcată și desculță în drum,
Așa cum au lăsat-o lupii care la hotare
în blana mieilor, au pus-o la vânzare.

Aceste lacrimi au ucis hârtia,
un porumbel se zbate pe pământ,
dezastrul dintre noi e doar mânia
ce ghearele-și ascute prin cuvânt.

în noaptea care a trecut
a plâns clopotul
păsările negre s-au trezit din somn
oamenii au tresărit

ramura care-mi respiră cuvintele
înverzește poeții
umbrește trecutul
o, Doamne, cum a devenit scrisul meu

Spre toamnă triste jurăminte,
se întorc în gemete pustii,
tributuri multe, neplătite,
ce îmi par și astăzi bogății.

Se scuturau amiezile în vară
și soarele mușca din asfințit.
Musteau secundele din ceas a primăvară
Iar pașii mei se rătăceau sorbind

Când înseși toamne cad în agonii,
iar drumul sorții-mi pare mai străin,
apusuri reci și brumele târzii,
mă fac să simt că timpu-i mai puțin.

Şi, pân’ la urmă, cin’ mi-e muză?
Iubirile de dinapoi
Când încă învăţam a prinde
Cum să transform pe “doi” in “noi”?