Poezii despre Viaţă:

Către cer 'mi-ndrept privirea și durerea cea mai mare
Obosit de-atâtea gânduri c-am plecat peste hotare
Și-am lăsat în urmă glia care m-a hrănit o viață,
Doi copii și o nevastă doar cu lacrima pe față.

Viața ne aleargă iute din urmă,
mult prea grăbită în față,
de la primul surâs al răsăritului
abia de apuci să-ți dezmeticești lumea,

Azi sunt băiatul care a oferit de milă
Tricoul și pantofii și ultima pastilă
Franzela prețioasă și tot ce-nseamnă hrană
Am dat-o la sărmani, să le închid o rană

Deplâng rănile pustietății
Ce-mi îngăduie să simt, însetat de zori, tânjind, flăcările realității.
Ca un sfinx îndoliat pierdut in zări, cufundat în depărtări apuse
Îmi ridic privirea și suspin, oftând jalnic și deplin - tinerețile-mi sunt astăzi duse.

Adie un vânt primăvăratec,
Și mă-mbată parfumul de tei
Dar sufletul îmi stă pe jăratec,
Cum au trecut anii mei?

Cu genunchii goi prin spini, urc la tine poezie,
Bântuit, ca tot românul, de-a zicalei frenezie!
Poarta ta, cu nestemate din tezaur moștenit,
Cununând vechiul cu noul, mă trudesc să o deschid.

Când în urma mea, se va închide poarta,
...
Când în urma mea, se va închide poarta,
Și vei auzi cum clănțăne zăvorul,

Elysium

Din călimară mi-am făcut chilie,
Și-am pus capac o frunză de stejar,

măsurând timpul -
depinde în ce păpușă matrioska
te afli;
mult mai prudentă-i

Îmi cuibăresc capul între palmele lui mari
și simt pielea aspră,
scăldată în truda nesfârșită a zilelor
și în neliniștea nopților scurtate de gânduri.