Poezii despre Credinţă:

Când soarele răsare şi primăvara vine
Cresc muguri şi vlăstare pe pieptul său bătrân;
Cu fală se trudeşte spre cer, spre înălţime
Şi capul îl ridică în semn că e stăpân

Am privit în ochii unei stele ce apunea,
pâlpâind, întru scorbura infinită a nopţii,
şi-am găsit umbra unei fericiri ucigaşe
ce mă pândea de câteva vieţi şi ceva.

XIII.
Mai trebuie oare să aştept
să-mi cadă bruma pe veşmânt
când totul curge clar, precis,

Lumină din lumină pură,
Veșmânt mai alb decât zăpada,
Făcea întreaga Lui făptură,
Ca să zambească toată strada.

Am pus punct
Nedreptăţii atotprezente
Într-o societate în ruină.

Atâtea flori, o, Doamne, te-aşteaptă în Grădină
Să vii să le dai pacea.. Izvorul de Lumină,
Şi apa Ta cea Vie, potirul Mângâierii
Când florile suspină de dorul revederii

Deschide poarta inimii in care
Iți bate Viața fără incetare,
Deschide-o,cat mai stă și te asteaptă
Si cat constiinta iți mai e desteaptă

Lațu-ncet se strânge

Doamne, Tatăl meu cel Sfânt
Ai milă de-acest pământ

Ziuă scurtă, noapte lungă,
mângâie gutuii bruma;
geme vinul prin butoaie
şi băut se vrea acuma.

Versurile mele, de la o vreme, nu-mi mai plac,
Am să le bag la arest pentru urâțenie;
Ori să le înghesui într-o carte ca să pot să tac,
Să moară cu zile și-nfometare în tâmpenie.