Poezii despre Credinţă:

E bine sǎ fii înflǎcǎrat,
Ţinând în braţe o nǎlucǎ
Şi ocrotitǎ, şi de iertat
Când strechea mare o apucǎ?

“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Nu ştiu ce îmi rezervă mâine,
De-o fi să plec sau mai rămân,

Sǎ trǎieşti o viaţǎ-ntreagǎ
Într-o rozǎ depravare,
Afirmând, cinי sǎ-nţeleagǎ,
C-ai credinţa cea mai mare,

Mi-ai dăruit un timp de cercetare,
Un timp de încercări şi de durere,
Am poposit smerit în trupul care,
L-ai modelat cu sfântă-ndemânare,

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.

Când inima-ți plânge sub grele poveri
Și sufletul strigă la Domnul,
Când trupu-i cuprins de amare dureri
Și nu mai cunoști ce e somnul,

Te-am întâlnit în clipe de amurg,
Când aşteptarea a-nceput să doară…
În foşnet surd de clipe ce se scurg,
Pe-obrazul palid, lacrimile curg,

Ca floarea ce-aşteaptă umil picătura de rouă,
Aştept cu ardoare, în sufletu-mi ars, ca să plouă,
Departe-ntrevăd printre neguri de noapte, Lumina
Şi văd raza caldă, ce-mbracă-n splendoare, grădina...

Vai, putrezește nucul, e plin de scorburi trunchiul
Și nimenea nu știe din care vremuri vine.
Era bătrân când tata, la umbra lui, cu mine
Stătea în miez de vară și își pleca genunchiul

Ajută-mă, Doamne, să îmi plâng lacrimile
dar să mă pot întoarce în bucurie
să-mi gust deplin amarul
ca să-mi știu îndulci inima