Caraban Bogdana - creaţii proprii

Eu mă înfior la coacăzul albastru,
Cum curge negru în fumul meu din palme;
El mi-a săpat gropițe în obraji,
Pe care apoi în sânge le-a îmbrăcat.

Focul grâului roșu în lanuri de ospățuri
pentru flămânzii uscatului. Caste roiuri de miere,
albi trandafiri și greieri negri.

Din flăcări albăstrui un val de spumă se-ridică,
E moartea unei căprioare, ce sprintenă fusese odată;
Din ochii cerului căprui curg lacrimi de Izvoare,
Și soarele-i îngândurat pe altarul lui de sare.

Bulgări ard în rădăcini de pom,
Lumânări verzi se topesc,
Sânii se-aprind ca doi cărbuni;
Ochi albaștri mă gândesc,

Prin unduirea lină de draperii cu dungi,
Doi ochi hulpavi, vrând parcă să mă lege,
Mă ispiteau sălbatic cu gene negre, lungi,
Privirea să-mi ațâțe precum un ordin-lege.

Din turnuri galbene de fum un stol de lumi fantastice, solare,
Amurguri ce stropesc cu vin întinsuri;
Un cuc pe umăr mi se-așază silabisind cuvinte printre chiștoace,
Îngemănări de negru și de ace ca-n pași de horă, pițigoii.

Un brad de-argint cupolă își clădește prin gard de negre pietre,
Metale ruginii se nalță în sideful razelor de toboșari;
În stupi invazie de plastice -subțirimi de arse energii solare,
O coșcovită ferestruică prin care curge-o plantă lunguiață.

Din care valuri oarbe te-au salvat cocorii
Pe țărmul meu să zbori tu zeu albastru?
Cu lumânări de lapte mi-ai alăptat tu sarea
Când lacrima orfană aluneca-n întuneric.

Înseratul încolțit al stâlpului de piatră
înșiră cranii de metal învelite-n pânză fină de smoală.
Penultima umbră face înconjurul nopții
și se topește sub plumburia cupolă a unei turle

Un prinț din bronz cu fruntea mică și ochii verzi, buzele moi,
Prin smoală topită și ierburi cu rouă roșie și rece;
Coroana de-argint bătută-n pietre negre îi stă pe frunte rotund,
Când mărmurit privește cu văzul gol de piatră.