Caraban Bogdana - creaţii proprii

suntem apa ce roșește tăvile cu cești de
argint coloidal anhidru stearat în această respirație naturală alunecând pe solzii
galbeni trandafirii morți albe-albăstrui găuri solare pleoape ca niște faruri stopuri de lumini și umbre focuri slobode ce se-nalță printre acele oglinzi pietrificate artificii de lapte cu globule smântânoase
răscruce ce pansează răni grave cu tatuaje pe glezne îndrăgostite

Îmi plânge un os în parfumul florilor de tei,
Printre alte lacrimi mai mici, opaline, cafenii.
Stele galbene în rădăcinile de stejari – vinuri și gânduri;
Aripi de aur, fluturi, picuri de ploaie, pești albaștri,

cine să vadă lemnele cerului
cum scapără licurici de speranțe?
cine să suie pe scara de foc fără
a se teme că aceasta se va prăbuși?

Am navigat singură în zborul meu doar un cocor albastru m-a alăptat cu răsărituri;
Din cețuri mi-a făcut văluri lungi până pe apă, luciul lor se vedea înflorind.
Câinele Maira mie nu-mi place că el te bate cu osul peste gură și pe sâni îți toarnă zgură.

În ochii-mi tulburi, după al nopții somn,
Răsăriteană, o ușă stacojie, ferestre de lemn putregăit în zori;
Vechi cioburi, cu vârfuri cristaline, se-ntind către întinse oaze;
Două busturi din lut portocaliu ca-o iarnă stau de veghe.

Sunt greieri pretutindeni de topaz,
Mici nuci se decojesc de coajă;
Un cerb cu coarnele împădurite,
Și păsări negre-mprejmuiesc seninul.

Un soare cafeniu, în cețuri, raze își împlântă,
Se albăstresc cărări ce suie-n munți;
Din gloata celor mulți, un om se pune-n frunți
Și ordin dă brunilor lupi, ordin de seară...

Păianjeni vii se cațără pe tei, își țes pânză ca de nea,
În albul lor două furnici, sunt prizoniere roșiatice,
Se șerpuiesc crăcuțele de lemn, brăzdând nisip cu linii ondulate,
Sub plopul transformat în gard se odihnesc frunze uscate.

Se-ncolăcește un șarpe cu trupul gros și armonios,
Iar crinii mei se deschid cum pot;
E-atât vuiet crud pe mare,
Că pescărușii au încetat să zboare, îi vezi în larg, înoată.

Prin văi de-argint, în tropot de copite,
În flăcări, caii, prin cețuri negre, topite,
Înspre Chilia se-ndreptară, Chilia de piatră,
În locu’ unde Achillea a vărsat sânge de vatră.