Caraban Bogdana - creaţii proprii

Pe fructul verde al nucului bătrân,
Un roi de fluturi șade, melci albi în cochilii dansează;
Lavande, movul își întind, pe glezne-mi urcă,
Sultanele tăcute mă privesc, mute, cu sânul ca un nasture.

Copaci ce pasul greu îmi știți,
Și ape ce picioarele mi le-ați aprins,
Pădure verde ori pădure ruginită,
În goană sufletu-mi aleargă

Slăvesc a norilor psaltire,
Și-l văd pe David, rege printre nebuni,
Cu trâmbița la gură și c-o tobă a ei soră,
În turmă se-mpreună a mielușeilor lână.

Te-am visat albastru când eram copilă,
Cum veneai pe malul mărilor de-azur,
Negrele sirene îți puneau mărgele,
Ca un fel de semn, ață cu perle virgine.

Durerile acestei lumi ca-o veghe,
Cu slove înfloresc pe o hârtie,
Mă bântuie în trezirile din somn,
Când fața-mi spăl cu apă, sub morminte,

Verbina înflorește albăstrui,
Căci am primit prin poștă întâia ta scrisoare;
Am sărutat cerneala lăptoasă, căprui,
Ca-o grădină ce-și iubește movul din floare.

Ne-am despărțit când fetișcană eu eram,
Când valurile lunecau înspre o bancă,
Și mă prindeam cu mâinile de trupul fin,
Ca-un pământ de rădăcină când se prinde.

În miezul nopții lunilor de mai,
Deodată casa se-nroși;
Erau scânteile din anotimpuri,
Când vântul gurii îi povesti

În vara gărilor fluierătoare,
Noi ne scriam scrisori în duminici arzătoare;
Ne logodeam cu marea
Precum zeii cu plete-cârlionți din ape curgătoare.

Fularul tău, din lână, catifelat,
Păstrează nalbele ce-au alăptat albine;
În zborul lor nălucă fost-am eu,
Cu mierea mea topită, fată romană.