Poezii despre Adevăr:

Eu n-am avut onoruri
Ca sǎ-mi lezeze lutul,
Parale sau favoruri,
Sǎ fac, cumva, pe mutul.

Când timpul ne pǎrǎseşte veşnicia îi ia locul
Viaţa obosit-adoarme accesând în vis norocul
Rostul raţiunii piere hǎrţuit de toropealǎ
Simţul cade în neştire pe aripi de îndoialǎ.

Angoasa febrilă a pus stăpânire
Pe oameni de gând spânzuraţi,
Să îşi găsească dorita ieşire
Din starea năucă de condamnaţi.

În sufletul lumii, bombastic,
Loveşte un fulger albastru,
Cǎzut din cerul fantastic
Cu zgomot de inger sihastru

Cǎ viaţa ta prezentǎ
Uşor se desfǎşoarǎ
Între repere clare
De toţi acum ştiute,

Cândva ai fost ciment, nisip şi fiare,
Şi nu-ţi păsa de flori, de păsări, dobitoace,
Trecut-au multe zile până s-apari în zare,
Scăpându-ne de gropi, de mâl şi de băltoace.

Hâtru, mǎ priveşte moşul cu trei dinţi rǎmaşi în gurǎ,
Încercând sǎ-mi dea curajul sǎ beau ceaiuri pe cǎldurǎ,
Cǎ altfel, fǎrǎ de veste, voi simţi deshidratarea
Precum simte marinarul cǎ îl pǎrǎseşte marea

De unde vine sufletul
Şi încotro
Se-ndreaptǎ,
Bulversând cugetul

Locuiesc în fântâna timpului urcător
cu izvoarele cuvântului sub tălpi.

Îmi caut mai întâi uneltele, apoi scriu,

Te doboarǎ golul
Care
Se ridicǎ-n jurul tǎu
Într-o zi