Poezii despre Viaţă:

Cobori Emine!
Autor Rotariu Dorel

Voi, genii, ”ce cu umbra, pământul îl sfințiți”,

Hei, faceţi linişte !
aş vrea
să ascult fluturii
visând,

Moartea trăia, dând în mine năvală.
M-au făcut idiot, că n-am ținut-o afară.
Viața murea, greoi, urlând peste nămeți,
Muream și trăiam. Cel mai sterp dintre drepți.

prin viață
cărări se așterneau sub pași,
seninul umbrea clipele
ce tot înălțau

Așteptăm să plouă de prea multă vreme...
Ar trebui să plecăm...pe cealaltă lume!
Seceta prelungită ne- a ars din grâne
Și vântul nu- încetează să ne îngâne.

Trei guguştuci executau un mers pe sârmă.
Atenţi la paşi, primii n-au observat că-n urmă,
Al treilea i-a lăsat după un timp, discret,
Fără să poarte cel mai mic regret.

Detașat din cale-afară de persoanele din jur;
Lumea fiind prea neclară, nu doresc să o conjur;
Și-mi impun, ură fără de cusur,
Cu o conotație clară, naufragiu chiar obscur;

N-are rost să-ți admir chipul,
Când nici nu îl pot percepe;
N-are rost să-ti aud vocea,
Când nu ai nimic să-mi spui;

Egalitatea cu a ei coroană
se plimbă cu un aer de matroană
Și ne oferă-n dar la fiecare
doar utopii caduce în valoare.

Unde oare a fost bucla drumului ce n-am parcurs?
Universuri paralele, clipa mare mi-ați ascuns!...
Mi-ați răpit cântul și zborul către țărmul neatins,
Unde-i raza ce topește golul umbrei, c-un surâs!