Poezii despre Viaţă:

A fi
...
Eu nu despre mine vreau să spun,
Căci acest mine sigur nu sunt eu,

Azi am vorbit cu pomul iernii, sfânt,
Stătea acolo, cuibărit în mine.
Am aţipit dar gânduri caudine
Şi procustiene măsurau ce sunt.

(Scrisoarea Penelopei către Ulise)

Captiv pădurilor lui Circe, iată,
Credința ta e-un veșnic efemer,

Diu naht ist kalt unt lêr, | kein sternen lieht gesiht,
Diu winden klinent hêr | von tôt und dunkelen gêwiht.
Diu sêle weinet stille, | si sucht nach lîp und gît,
Diu êre tuot ir wille, | diu werlt in nebel blît.

La miezul nopţii-mpărăteşti
Se sting colinde din Ajun,
Apoi luminile cereşti
Şi-ncepe ziua de Crăciun.

Mă uit cum ninge-n vălătuci
De fulgi amestecaţi de vânturi.
În casă-i cald, trosnesc butuci
Şi-n aer se propagă cânturi.

Îngemănarea
Stelele sunt satisfacerea nevoii întunericului de lumină. Planetele sunt rezultatul cunoașterii de către lumină a întunericului, sunt copiii întunericului și ai luminii. Lumina este masculină, penetrantă, iar întunericul este feminin, cuprinzător. Cele două principii îngemănate dau totul: energie, formă, materialitate, conținut, mișcare, sens, se conțin unul pe celălalt, fiecare reprezentând o sămânță ce germinează în celălalt din nevoia unuia de altul, pentru acest fabulos de simplu și complet, ”a fi”. Întunericul este materia, forma ce poate conține. Lumina este esența, substanța, viața, conținutul. Întunericul și lumina, femeia și bărbatul, sunt cele două elemente fundamentale care se determină reciproc, una fiind cauza, necesarul și scopul celeilalte, concomitent. Fiecare conține sâmburele celuilalt. Superba lor împletire într-o minunată armonie are ca rezultat căsnicia, cel mai înălțător și prețios angajament pe care ființa umană îl poate lua în lumea formelor. Când cele două suflete sunt în armonie, căsnicia devine un fragment de Rai.
Nu, nu există întâmplare, totul este dat în dar, când devine necesar, ce se naște și-apoi moare, este doar perpetuare a aceleiași povești ce se petrece într-o zi, aceeași zi, ziua de azi, cum trece vântul printre brazi, străbătând cărările, să-și găsească zările, luând în brațe mările spre semeția munților, munților cărunților,și toate astea într-o zi, ziua când te vei trezi și vei deveni cuvânt, strigând la cer: ”sunt cel ce sunt”! Întunericul, frigul, nu sunt decât expresii ale nevoii de lumină, de căldură. Femeia este dorință, căutare, bărbatul este răspuns, împlinire. Lumina și Întunericul, cele două fețe ale aceluiași element: viața.

Cândva
niște experiențe
poate nu
niște cuvinte

Sabia cu două tăișuri
...
Dincolo de cuvinte
atâtea se ascund;

În noapte,-un vânt a răsturnat cerneală
Și-a legănat pe-o scară de topaz
O stea, iar 'nalte ceruri de atlaz
I-a prins, ca aripi, nouri din beteală.