Poezii despre Credinţă:

Curaj în suferinţă

Doamne, vin acum la Tine,
Să-Ţi spun clipa bucuriei,

Ne-om Înălţa...

Ne-om înălţa, să ne-ntâlnim în slăvi cu Domnul,
Pe norii cerului albastru, când veni-va în curând;

Suspect de iubire voi fi totdeanuna
Precum peste ape suspectă e luna;

Suspect de visare la zările-nalte,

Îmbătrânesc, și tot îmi pare rău,
pe drumul vieții mele, vifor bate;
sunt fericit că n-am fost clănțău
și am scris atâtea versuri, zău!

Sondez, vâslind cu sete din formule,
Şi-n Univers cu totul mă afund,
Dar simţurile nu îmi sunt destule
Când tainele îmi colcăie-n celule,

Îmbătrânesc, și tot îmi pare rău,
de bustul alb incendiat de fiori,
de ochii căprui, azi, ademenitori
ce m-au încurajat la bine și la greu.

Îmbătrânesc, și tot îmi pare rău,
rău de prieteni, rău de iubită,
de-un boșchetar, de-un nătărău
din bezna străzii nesfârșită.

Îmbătrânesc, și-mi tot pare rău,
rău de mine, chiar rău de tine;
ce-o să fac, recunosc, e încă greu,
ziua de azi, n-o mai prinzi mâine.

Cu trecerea vremii ne risipim în toate,
fantezia disipării întregește gestul;
își cere zilnic viața, din drepturi amânate,
nu uită să-și ceară, uneori, și restul.

Ne naștem ca să clădim frumosul,
ne naștem din nevoia de noi;
sufletul și-aduce și azi prinosul
acestui picior de plai cu eroi.