Poezii despre Viaţă:

lumea smulge
zâmbetul meu forțat
se rostogleste
prin tristeți planificate

Emoție...aplauze...S-a terminat
spectacolul acestei vieți în care am jucat
și-n care am fost și spectator. Pe rând
am adunat, am risipit, am plâns...

De ce m-apasă tragic această neputinţă
De a muta din piatră un miez de nenoroc?
Păzit de false gratii, se pare că n-am loc
În mine, când sub mine e-o mare de căinţă.

Sunt fiul tău rătăcitor, lumină,
și-mi strigă sângele ca o sirenă:
„Mi-e dor de-acasă!”

am atâtea flori
mi-e trupul o câmpie
si inima raiul
unde fetele aleargă desculțe

Un poet priveşte de la fereastra etajului 10.
Prin faţa geamului sãu stoluri de pãsãri
taie cu aripile ceaţa,
halucinant o desfac în fâşii.

M- ai rugat de ieri să stau
Lângă tine, la tulpină,
Dar era frig si- mi intrau
În gând frunze ce suspină.

mă voi plictisi repede
răspunse vocea
nebunii sau înțelepții vor lăsa timpul
să citească în locul lor

mozaic


tot mai slăbit,

luasem cu mine creioanele de colorat
și ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor