Poezii despre Viaţă:

Tot rog destinul
...
Nu mă plâng De ce m-aș plânge oare?
Cui folosește oare plânsul meu?

Caut printre șoaptele ce mi le-ai spus cândva
un ecou care să nu sune a gol
să nu se piardă undeva între cele doua lumi
cea dorită si cea trăită

Ultima rugăciune...
...
Dă-mi sfârșitul Doamne,
Destul am suferit,

Veșnicie
...
Poeți?
Nu știu prea mulți,

structuri biomorfe-
piese ale unui puzzle
cu reflexe stranii,
explorează paradoxul “alegerii”

Uneori îmi vine să strig
dar mă tem de ecou
ca de o umbră ce stă la colțul străzii
și știi că nu-i a ta

Din care ocnă de tâlhari, din care iad bolnăvicios
Ți-a smuls divinul sufletul, să ți-l ofere fără rost,
"Prietenă" cu gând stătut în țintirimul noroios,
Ce ai cerut să-ți dau lumini, și timpul meu, și adăpost?

Vino cu mine-n zori când roua cântă,
Să ne-mbăiem în raze diafane,
Să lipim în suflet o aripă frântă
De-a pururi s-avem iubiri suverane.

Înaintare
Dacă o iubești, ia-o de viață și de moarte,
i-am spus privind în mine ca într-un abis
în care cădeam nesprijinită de aripi.

Nici argumentul libertății,
nici cel al rațiunii
nu explică formele eurilor din noi.
Doar pasărea aceea