Ina M. - creaţii proprii

Într-o dimineață oarbă, când te-mpiedici de covoare,
Sprijini mâna de perete fără să simți cât de tare
Este zidul ce-nconjoară realitatea ta precară
Stai lângă fereastra rece , lasă ochii ca să-ți sară

Dacă fulgii cad grămadă peste sufletele noastre
Este pentru că zăpada în tăceri de albe astre
Strălucește–n noaptea iernii liniștită din sfârșitul
Vieții ce cunoaște-apusul și sărută infinitul…

Noi suntem toamna din toamnă,
Nostalgii la plâns ne-ndeamnă,
Norii plumburii ne-apasă,
Noi sunt lacrimile-n casă…

Lipesc ceasul de talpa mea crăpată de umblet
Prin lumea asta plină de râs și de scâncet
Și-mi ticăie praful strâns pe călcâiul dureros,
Fire de gânduri se desprind, cad pe drum, sângeros…

Licăriri de raze albe, fluturii în aer pun
Veselie prinsă-n palme de săracul om ce-i bun.
Gânduri pure și o pace ce s-au prins în horă-n vânt
Leagă cerul și pământul doar cu un singur cuvânt.

Șuieră tristețea-n geamul care-nchide gânduri reci
Și cu vântul singuratic sufletul azi îl petreci.
Printre ramurile goale, îndoite de furtună
Treci prin toamna plumburie, frângi privirea chiar când tună!

Două mere într-un coș
Unul galben, unul roș'
Se-ntreceau în laude,
Poate careva le-aude!

Grandoarea toamnei-i mantie de frunze
Și de lumină-n colț de cer, confuze
Sunt crengile care în vânt, golașe,
Sărută însetate raze false.

Încărunțintă-n galben este din nou natura
Și sentimente- n ceară aduc gutuia, para
Pe masa cu mirosuri a sufletului trist
De om bătut de vânturi în zile fără rost.

Cum pleacă vara pas după pas în zi...
În noapte ne atrage-n erezii
Chiar dacă voalul toamnei ne-nfășoară
Cu certitudinea ce a-nceput să doară!