Daniel Adam - creaţii proprii

Când s-au întors cele cinci fecioare nechibzuite
De la cumpărături, au găsit ușa mirelui închisă
și cînd au cerut să le deschizi și lor ușa la nuntă
Tu, Doamne, nu le-ai lăsat să intre și le-ai spus

Din lac ieșind înaripată,
Ea zboară liberă în voie,
De hrană nu are nevoie,
O zi fiindu-i viața toată.

În serile de vară, când eu petrec din plin
La un pahar de vorbe spumoase și de vin,
Ea ascultând îmi soarbe cuvintele-n tăcere
Dezvăluindu-și dinții ca spuma de la bere,

M-a vizitat o poezie - n zori
cu roua dimineții pe - obrăjori
dintr-un picior dactil, ea mă zorea
să o recit, altfel mă părăsea!

M-am dat în judecată
Și am înfățișare
Exact în ziua-n care
Eu însumi m-am născut.

Mi-era foame de tine și ți-am frânt inima,
care pulsează albastră sub pleoapele mele.
Zâmbetul meu lucește ca lama de cuțit
și-mi întind cu limba pe buze sângele tău

Uneori, mă ard cuvintele de jar
mocnite pe altaul buzelor vineții
cărora le închinam înainte săruturi;
Fumurile lor mă îneacă, mă sufocă,

I.
Era toată un zâmbet și împărțea
cu mine atâtea râsete spumoase,
încât m-am făcut tot numai de râs;

Mă trage umbra trupului întruna
printre zăbrelele de ziuă și de noapte.
Zgâriat de timp, am riduri peste tot,
iar palmei mele - i cade tencuiala

M-am săturat de mine până-n gât,
Un trup greoi, un chip posomorât,
De-o vreme mă privesc ușor căscând
Și mi-aș întoarce spatele oricând..