Daniel Adam - creaţii proprii

Te sorb, Te-nghit, Te savurez
Cu Tine zilnic, Doamne, mă dopez,
Nu mă mai satur de fiinţa Ta
Sunt in sevraj când nu te pot gusta,

Ascultați popoare și luați aminte
A mea-i lumea toată, țineți bine minte!

Când de fericire, ochii-mi scânteiază

Sub un soare torid
caii de foc
mănâncă din asfalt.

Viața și-o risipi
în grabă și-n multe păcate.

Și toate acestea, numai

Poezia se servește cu dragoste,
a șoptit fata aceea cu ochii mari și umezi, de după colț.

Poezia se servește cu o mângâiere pe frunte,

De câte ori vreau să dorm,
Mă întrerupe un căscat.

De câte ori vreau să mă trezesc,

O adiere de vânt te-a îndrumat,
In vârtej de vânt te-ai înălțat
Și cu carul de foc ai zburat.

Luna palidă, în patul meu.
Hei, de ce stai tristă aici,
Când afară, înfrigurată,
Noaptea te așteaptă?

Dacă ai respirat prospețimea primăverii
Dacă ai trăit tremurul primului tău sărut,
Dacă ai ținut în palma ta o palmă de copil,
Dacă te-a îmblânzit o mângâiere tandră,

Dacă aș fi fost
O picătură de apă într-un ocean?
Dacă aș fi fost
O rădăcină înfiptă adânc în țărână?