Daniel Adam - creaţii proprii

Ție mă tângui, Doamne, dar Tu nu mă asculți
Mă lași să văd cum groaza pe oameni îi apasă;
Nesățios ca moartea cu gura ca Gheena,
Cel rău atrage lumea cu vorba-i mincinoasă.

În această dimineață mohorâtă,
O ploaie rece și plictisită
Bate darabana pe capota mașinii
În care eu, îngândurat și apatic,

E-atâta puritate în suflet de copil
Ca blânda adiere în dimineți de-april.
În palma unei fete e-atâta mângâiere
Și brațul unui tânăr mustește de putere!

Când Domnul l-a trimis
În misiunea sa de profet
Iona s-a îmbarcat la Iope
Să fugă departe la Tarsis.

Prins într-un trup fraged de copil, sufletul meu privea cerul, marea, florile și zarea,
Care-mi trezeau mirarea, tristețea, înduioșarea, încântarea și alte emoții înnăscute,
Din propriul trup nu vedeam decât muchiile și, dacă închideam un ochi, vârful nasului,
Locul preferat al gâzelor, de care e plină lumea aceasta, printre multe alte ființe;

Vară fierbinte;
Camera ta e rece
De când ai plecat.

Viața întoarce foaia înainte,
Deși n-am prins tot jocul de copil,
Pe tânărul ce-am fost, nu-l mai țin minte
Nici n-am avut, cât aș fi vrut, iubiri.

Bucură te, cea plină de har
Domnul cu tine-i, Maria,
S-a pogorat Duhul Sfânt cu dar
Ca sa îl naști pe Mesia.

Cu fruntea încruntată în valuri cărunte
E tare supărată și face spume
Că nu mai e dorită așa cum era
De cei mulți, care se scăldau în apele ei.

delicioase! au chicotit nepoții, clefăind.
Bunica râde.