Poezii despre Credinţă:

Sunt sătul de stihuri subterane
Sunt sătul de frig,de clor și ghiață
Sunt sătul de viețile sărmane
Văduvite de cuvântul Viață.

Te scoală, Iubito şi vino, frumoaso
Priveste cum iarna-a trecut,
Şi ploaia s-a dus.. Şi drumul spre-Acasă
e greu zi de zi tot mai mult.

Şi pentru mine murit-a El oare?!
...
Cine mă ține între fantasme,
În lumea acestor năluci iluzorii,

Când vine cu dispreț descurajarea
lovindu-ți sufletul împovărat,
Ridică-ți ochii și priveste zarea:
În încercare,El când te-a lăsat?

Mi-am pus nădejdea-n Domnul.
Spre mine S-a plecat!
Din groapa cea adâncă
m-a scos! Viață mi-a dat!

Te caut cu inima, Doamne,
Și știu că aproape Tu-mi ești.
Din Duhul Tău Sfânt Tu îmi toarnă,
Pogoară-L din sfere cerești!

Încerc,de-o viață să te schimb,
Să-ți dau al nemuririi nimb
Și-n locul vechilor tristeți,
Lumina noii dimineți

De Tine,sufletul mi-e plin
în lume-aceasta,mare.
Chiar dacă umblu ca străin
spre Țara cea de Soare.

Când porți în piept un foc nestins
Nu poți nicicând să fii învins;
Să schimbe,doar acesta știe,
Orice-ntristare-n bucurie.

Dragi copii să fiți mai buni,
Disciplina-i din străbuni,
Trebuie să fiți cuminți,
Îngerași, ca niște sfinți!