Poezii despre Credinţă:

Și mi-este dor,să mai existe cineva
Cum exista odată,pe al nost’ pământ
Om care,să își iubească patria
Și pe cei,ce-n a ei curte sunt

Sunt revoltat de viața mea pasivă
Și chinuită parcă de pelagră -
Din informații ca o sugativă
Absorb cerneală putredă și neagră.

Prefer,această lume să o las
Și-n veci să mi se piardă urma
Căci nu vreau ca,cu fiecare pas
S-ajung unde mă duce turma

E foc în multe inimi, parcă arde România
De când unor copii li s-a curmat copilăria…
Te-au întristat probabil, poate mulţi n-aveau nici leac,
Dar, Doamne, te rog, iartă-i, fiindcă n-au ştiut ce fac…!

Mi se oprește țipătul în gât,
Durerea însăși devenind fierbinte,
Când văd pavilionul coborât
Umbrind cernit spitale și morminte.

Se-aprind tăceri în cenuşiu amurg
Cu licuricii-n dulce consonanţă
Şi, scăpărând mirat de la distanţă,
Alţi licurici se-aprind pe cerul murg.

Zorile sunt cumpăna din privegheri
Când minunile n-au înfățișare.
Atunci speranța minte, sfinții sunt păreri:
Ascultă plânsul spicelor-fecioare!

Ce dacă-i Halloween-ul obligaţie
Să port o mască-oribilă cu graţie?
Nu vreau astfel de triste bucurii,
Eu sunt copil şi vreau doar jucării,

Cu mii de braţe-ntinse, Dumnezeu,
te rog în fiecare zi şi noapte
şi norii îi cuprind în palme – eu,
dar cuvintele îmi sunt deşarte.

Lumina a crescut, parcă dospită,
Palpabilă prin falduri de brocard,
Şi din zenit, pe zarea fără gard
Apasă greu cu forma-i împlinită.