Cornelia Cristea - creaţii proprii

Degeaba-mi strigi cocorii să coboare
În mreaja ta de-albastru pământesc,
Căci eu sunt cununată cu o boare
Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc.

Fatã în ie cu pãrul bălai,
Ascunde sânii cã vor sã ți-i fure,
Feciorii căzuți din cupa de Rai,
Ascunși enigmatic în stâncile dure.

Visam strident sub bolta de lumină,
În așternutul meu de insomnii;
Părea că sunt o veche clandestină,
Plutind între enigme și stafii.

Prăfuitele viori îmi vibrau plăpând în vene
Scuturându-se de lemn prin nucleul ființei mele;
Toți copacii din grădină lacrimi mici striveau prin gene
Într-un cor de frunze ninse glasul îndreptăm spre stele.

Ce faci suflete pãgâne?
Umbli-n drum cum umblă hunii?
Noaptea vrea sã îți îngâne,
Patima deșertăciunii,

Am tot sărutat oftatul enigmaticelor fiare,
Iar pe cele ierbivore le-am mânat către strâmtori,
Știi că-n viața mea lipită de o lungă așteptare,
Tu, cu ochii tăi teribili, cel mai mult mă înfiori?

Prin freamãt de pãduri păgâne,
Pe lângã teiul ãsta sfânt,
Din când în când îngânã zâne,
Cu glas de flori pânã-n pãmânt.

Trubadur al pădurilor de stejar
până la malul lacului,
cu lebede negre și păsări cu pene de aur.
În liniștea mea apari

Ieri m-am plimbat prin fața vieții tale,
M-am rimelat cu-amantele-ți suave,
În pãr purtam trădări cu reci petale
Şi toamna o purtam printre octave.

Te pansez cu zâne ‘nalte de pe muntele cu ciute,
Mâinile să-și ducă trena se transformă chiar în funii,
Și îţi urc în zborul meu, coșuri împletite, mute