Cornelia Cristea - creaţii proprii

Te-aștept la ,,Stână" far’de Lună,
Să-mi pui pe cap dalbă cunună;
Să-mi săruți palizi obraji sub şopote,
Nuntașii noștri fie clopote.

Mă prind în dansul Lunii; e o şansă,
Pe cerul grizonat cu insula albastră;
Eram cuprinsă de aceeași transă,
Ce astăzi mă inundă, o sihastră.

Te văd ca pe-un mărgean cu genele cărunte,
Cand spuma mării Îți curge pe obraji...
Te joci cu algele c-o sferă-grăunte
Iar eu-mi pansez un naufragiu azi.

Siluete sidefate fulgeră cu claritate,
Cad deasupra unor trestii ce se clatină murinde;
Famelice, însetate, fluieră, o entitate
Peste văi de gheață verde, anacronic, se întinde.

Mozaicuri-catedrale, veghea spasmelor nocturne,
Gem pe perna mea de-aur ca uleiul din icoane;
Nu mă doare că nu ții seama vrerilor mele din urne,
Ci mă dor, înfrigurată, exclamații-demoni, toane.

Parc-o putere-mi întorcea,
Privirea-nspre căruța ta,
Trasă de patru cai, trecea.
Ce neagră-mi târam soarta!

Tresar noiane de amintiri,
Din cufărul sculptat în lacrimi,
Îmi întreb inima ,,hai, zi-mi!
Mult mai dăinui-n mănăstiri?’’

Pe piscul unui munte negru,
O pasare privea în jos,
Cu ciocul sur, cu pene ecru
Își răsucea ochii pe dos.

Să ne fie despărțirea mai ușoară,
Ți-am pus la geam o frunză de măslin;
Amprente ți-am lăsat în deal la moară,
Acolo unde vântu-adie lin...

Îți simt durerea ca pe-o moarte de copaci,
Ca tălpile desculțe ce calcă peste scoici;
Obrajii tremur roșu de trandafiri și maci
Și mâinile ți-s calde, semn de alint de doici.