Cornelia Cristea - creaţii proprii

Îmi șade-n brațe moartea ca o umbrã,
Iar eu mă simt ciudat, indescriptibil,
Sunt veselă în zori, apoi sunt sumbră,
Și crește-n mine-un viscol incredibil...

Pe naltele-mi cuvinte,
Se-aștern nămeți de argint;
Pe deget îmi stă un fluture
Ce parcă ar vrea să zboare

Dă-mi, bărbate-n noaptea asta un cuptor încins cu crini,
Șterge-mi rujul de pe buze și mă scutură de spini,
Dimineața când răsare tu să-mi umbli prin destine,
Ca să-mi scald cu tine vise și dorințe clandestine.

Mă străpung ca niște suliți, taina-ți ochilor verzui,
Mă agăț în nopți cu mintea, numai de culoarea lor,
Vraja verdelui hipnotic, n-o voi spune nimănui,
Am s-o-nchid la mine-n suflet până simt că am să mor.

Lucioase păduri de fagi...
Se topește aerul plictisit de atâta zbor printre coji;
O adiere se toropește-n vânt,
și verdele-mi șoptește în graiul uluit al amețitoarelor frunze;

Brațe calde, buze moi și-o tristețe insipidă,
Ochii tăi, iubite-s orbi, zac închiși în răni adânci,
Însă focul meu teribil, o să poată să-i deschidă,
Și-am să îți arunc tristețea până dincolo de stânci.

Geamantanul unei doamne cu breton,
Căra printre orașe bucățile de ger,
Cărți vechi cu-nsemne de carton,
Și-ntr-o cutie farmece din cer.

Când era mică, Gergana, împletea adesea flori,
Adăpându-se din ciuturi și din ochi de muritori,
Țara ei, din cât se știe, nu era din țări bogate,
Însă ea plutea-n lutul visului de libertate.

Nu-nchide fereastra, nu vântul m-apasã,
Nu ploaia îmi curge în ochii cãprui,
E teama de tine, că nu îți mai pasă,
Flămânzi de lumină ajungem sătui.

Bat clopotnițe în sate,
Şi pe uliți suie bruma,
Mici speranțe vii, lăsate
Precum apele cu spuma.