Cornelia Cristea - creaţii proprii

O vie naltă este cerul turnată-n într-un ulcior cu vin,
Să ciocnim pe zarea albastră, să slăvim pământ de buni,
Luna nuferi poartă-n păr, grindini alunecând divin,
Haină vișinie-i țese și-un cojoc din piei de miei bruni.

Se scutură narcisele de anotimpuri
Și țes pereche dorului de tine;
În piept simt cum m-apasă timpuri
La fel cum noaptea bolților grea vine.

De când te-am întâlnit pe tine, îmi prind dragostea în păr,
Ochii verzi și fruntea-ți lată îmi conturbă veșnicia,
Voi începe-asemeni ție să mă-tind spre adevăr,
Și să-ți leg la ochi destinul, dragostea și poezia...

Pe cărări stâncoase, dincolo de stânã,
Dacul, fiu de codru, a murit în rană,
Când în lupte grele, şi-a pierdut o mânã,
Singura-i fecioară a rămas orfană.

Ce-ar mai fi, doctore, să-mi vii!?
Să ne jucăm cu bulgari de zăpadă,
Să porți la gât fular, și-o spadă,
Să facem din iarnă copii.

Aseară am adus un fulg de iarnă-n casă,
Crezând că te ascunzi, zidit în alb cu el
De când îmi tot închipui că-am să-ți devin mireasă,
Mă port ca o nebună vorbind cu un inel.

Pe fruntea mea de cearã, regii poposesc la cină,
Purtând vãzduhul în spinare gustă arșița din pâine,
Lutul gros cu fir de aur se adapă din lumină,
Iar otrava o amână pentru urletul de mâine.

E noaptea nunții mele și picură o rază,
Prin părul unei nimfe și-n ochii ei căprui;
Eu port veșminte albe tu pașii mi-i urmează
Pe luciul unei ape și-n brațe unde vrui.

Printre sălcii te-am zărit
Ca pe-un izvor adumbrit;
Cu frunzele încovoiate
Peste apele-mi îngenuncheate.

O candelã aprinsă, botez va răspândi,
Sublim parfum de zâne, miros de poezie,
Şi am sã sap cearneala pe-o coalã de hârtie,
Lupii s-adap cu ea pân’ s-or domestici.