Se scutură narcisele de anotimpuri
Și țes pereche dorului de tine;
În piept simt cum m-apasă timpuri
La fel cum noaptea bolților grea vine.
Se-nalță luna printre înspumate ape,
Râuri de lacrimi în Dunăre se varsă;
Ființa ta nu îmi mai e aproape
Iar drama mea celestă e o farsă.
La fel ca iarba năpădind întinsul
Iubirea pentru tine înaltă crește;
Te văd în vise și pe-o insulă cuprinsul
În nesfârșita mea tristețe se ivește.
Grăbită sunt să-ți dăruiesc tandrețea
Pe buzele-ți de zeu, stăpân al spicelor;
Din calea vântului să îmi culegi noblețea
Și s-o așezi pe-un curcubeu ori pe un nor.
În jurul șoldurilor să-mi prinzi
O flacără divină și sub pietre
Să-mpământezi un te iubesc sub grinzi
Și gânduri negre, veșnice în vetre.
Să treacă multe luni și multe zile
Iar noi să fim un cuplu și mirările,
Să le culcăm pe cărți cu mii de file
Ca florile să înflorească primăverile.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: