Poezii despre Amintiri:

UNEORI, ÎN VIS…
( ,, O călătorie la capătul nopții’’ )
Uneori visez, că sunt poet și pot să scriu
Despre ceea ce aș fi vrut, poate în altă viață ca să fiu

(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).

Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...

Oameni de mai multe soiuri
Mi s-a dat a întâlni,
Chipuri multe, zugrãvite-n
Felul natural de-a fi.

Privesc amețitor tavanul,
E negru ca un suflet părăsit și gol,
Ce-așteaptă să atingă-ncet limanul,
Mântuire pentru picioare tremurânde, ușor.

Eram atât de îngropată-n vise
Și-n drumul meu albastru printre zori,
Că nici n-am observat că-mi scrijelise

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

Mi-e dor de lanul meu de grâu,
Mi-e dor de fânul moale,

În Gara de Nord s-a strâns toată singurătatea țării.
Și ochii ei s-au înfrigurat pe tablourile electronice
și ochii ei s-au înspăimântat de ceasurile hămesite
și a început să clămpăne ca o cioară afurisită...

1. PE STRADĂ

Am început poemul ăsta pe stradă, în 27 aprilie 1998, noaptea, în Piaţa Kogălniceanu, tocmai coborât din 85, după ce am condus-o pe Mihaela, care m-a părăsit.
Ajunsese să-mi pună întrebările mele cu „de ce?”-ul tot mai mare care nu te duc la nimic, „La motor”, după

Sunt copilul în sânge, ce să-mi spună soarele?
Vin la voi să vă deschid minţile, să le desfac!
În pat rod sâmburii mărului şi ascult „Lanţul”/Fleet‑wood, peste urletele de pe hol.
Vine toamna şi poţi să-ţi educi bietul zâmbet pentru frunzele seci.

„Vai”, a spus... „ele
e frumoase ca nişte flori şi
la fel de deştepte...”
„Lasă-le naibii,