Poezii despre Amintiri:

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.

Adesea plâng și mă tot gândesc
Cum peste toate o să trec
Chair dacă el nu mai apare ,
Să-mi de-a ultima scrisoare

De ce să încerce cineva să mă distrugă?

Singur cu luna mă văd în fereastra asta de spălător,
când un duş şfichiuie dureros gresia...

Mintea fierbe, maţele te seacă, pleoapele te dor, iată concluzia unei nopţi fără somn...
Dar dacă m-ai fi lăsat măcar o dată să trec prin faţa blocului tău cu ursulețul pe care-l iubeam în copilărie agăţat de degetul mic!... (Pe care maică-mea l-a făcut cadou fetiţei de la doi, când eram prea mare ca să mai dorm cu el şi eu i-am tras lui frate-su două palme pe scară...)
Dacă m-ai fi lăsat să-i sucesc capul Oanei ca-n Breban, „comme il faut”...
Dacă nu ai fi aşteptat-o ca un prost în Răcădau, la penultima, la alimentară, până se aprindeau becurile şi tu, Ianuş, uitasei ce căutai acolo şi mergeai la Luci să bombardaţi geamurile vecinilor, să vă holbaţi cu telescopul la stele sau, mai târziu, te duceai într-o crîşmă muncitorească şi scriai poeme despre ratați...

Pe Ianuş pe pământ l-a iubit numai mama. Nici eu nu l-am iubit de la început până la sfârşitul poemului...
Pe el, care a cerut bani ca să mănânce şi căruia nu i s-au dat, pe Ianuş, care-și citea identitatea pe fişele unei secţii de neuro-psihiatrie, de unde el fugise în şlapi, pe tren, fără bani, cu o ploaie murdară la os, fişe pe care uitaseră să scrie „paranoia”, pentru că Ianuş crede că strada îşi va iubi copilul, crede că peste două sute de ani aceste versuri vor fi scrise cu şpreiuri pe ziduri hărtănite de urmaşii lui înarmaţi până-n dinţi, care vor fi furat cele 60.000 de dolari pe care le cîştigă Pro Tv-ul în zece minute de publicitate, care vor fi spart hojmeliile în care trăim îndobitociţi şi vor fi inventat arma perfectă, poemul care distruge psihic, despre care el a vorbit...
Pe Ianuş, care a căzut la filozofie pentru că nu citise manuale, care a vândut pâine şi a înjurat, a purtat-o pe maică-sa beată prin noroaie când ea cădea, a ascultat-o spunându-i că el va fi nemuritor, la cinci ani, când văzuse „Tinereţe fără bătrâneţe” în diafilm şi se pusese pe bocit şi nu mânca fără să i se citească o poveste...
Apoi mergea cu blugi tăiaţi şi elefănţei în clasă sau la olimpiada de matematică, nu dormea nopţi întregi şi citea iar mai apoi vroiau ăia să-l dea afară din liceu pentru nesubordonare şi prostii, chiar dacă era şi la panoul de onoare...

Fetița-aceea, mică și plăpândă,
Ce după fluturi sta mereu la pândă,
Să-i prindă și să îi sporească-n visul
Unde, știu sigur, îi eram trimisul.

Iar în poemele mele nu va ninge niciodată
așa frumos ca în realitate
în aprilie, la Brașov...

Lalelele roşii
stau în găleţi
cu capul spart.

Tu ești inima mea, Oana Ungureanu... Stăteam cu Emi în Lăptărie şi ea spunea „Mitomana aia nu-i nici pe departe ce crezi tu...” I-am explicat că poveştile sunt adevărate şi tu nu ştii decât poveşti, i-am spus că tu eşti poezia, păpuşa mitomană iubită de mine, fetiţa cu gânduri înnebunitor de roz, dragostea mea cu mâinile întinse, aducându-mi în vise infiorătoare ziarele vechi pentru care trăim...

Păpuşă de fier, dragoste,
pentru dragoste...

Am primit și de la tine
Din suflet un cadou
Am căutat ieri mai bine
Te-am găsit la Chișinău