Poezii despre Amintiri:

Sunt oameni care nu câştigă pe lună bani pentru o haină.
Dacă aş fi unul dintre acei poeţi izvorâţi din biblioteci şi şcoli superioare, făcuţi poeţi de şcolile superioare, aş vorbi despre nu ştiu ce complexe închipuite, aş elabora felurite discursuri, sondându-le capacităţile proteice, aş vorbi despre poemul-univers ori lumea-bibliotecă...
Dar în lungile aşteptări de la şomaj, în valurile de stres ale vânzării de pâine, am văzut:
Sunt oameni care nu câştigă pe lună bani pentru o haină.

În amintirea lui Vasko Popa

De ce nu explodează becul?
De ce să nu se clatine uşa?

Îşi prinde capul cu mâinile şi
începe să urle.

Îşi prinde capul cu mâinile şi

Privirile-mi te mângâiau prin soare,
Liniștită tu dormeai pe plajă …
Și cerul întreg nu era in stare
Să-ncapă-n el –ntreaga-ți vrajă ….

Cafeaua mea din ceașca goală
Ești tu de când m-ai părăsit …
Cât am băut din a ta poală,
Cât m-am fript și cât m-ai aburit…

Tu ești puntea dintre rai și iad,
Podul efemer al minții mele.
Și, totuși, nu îmi ești hotar,
Eu sunt un soare, tu doar praf de stele.

Mi-aduc aminte mai demult
Ce destin încâlcit am avut
Părea că prea departe de mine
Trăia sufletul meu cu tine.

După ce două zile am crezut că o să mor, după ce am înghiţit o cutie de Piafen şi după ce am vomitat-o,
după ce am visat o grămadă de personaje care eram eu şi care mă îngrijeau, îmi înveleau încetişor durerea,
după aceea am sunat-o:
„Vino la mine”, i-am spus, „acuma arăt ca un cartof care a încolţit. Vino să te distrezi! O să ne jucăm de-a

Calea Bucureşti pierzându-se în focul proaspăt al amurgului şi o fată care nu este în seara asta acasă cum n-a fost nici ieri seară...
Blocurile muncitoreşti, amintirile în care cerşetorii se bâţâie la gura metroului cu sârg, muncitoreşte, revistele deocheate care ți-au stricat mintea în adolescenţă... Uitând să spui „şi ce dacă” de fiecare dată când n-a fost să fie aşa, uitând să spui „altădată”... Beţiile despre care am povestit fără să ştim de ce, faptele reprobabile despre care am povestit...
Nimeni care să astupe gura hârâindă a poemului, nimeni care să-i dea una peste bot şi să-i spună că, trecând peste clasicismul începutului înşiruirea care urmează e lipsită de orice urmă de fantezie... Un pornograf ratat, un copil ratat îşi strâng mîinile deasupra lui şi se înjură în gând: „O să fie bine. Ianuş o să ne pună pe toţi în cea mai frumoasă poezie de pe pământ, lângă o cerşetoare care s-a arătat privirii lui într-o iarnă, în intersecţia Calea Dorobanți - Ștefan cel Mare cu sânii dezgoliţi printre maşinile oprite la stop, bolborosind ceva ce aducea cu o poezie neterminată...

Şi Ianuş să strige după ea în intersecţie: „Unde pleci?! Unde pleci?! Nu vreau să rămâi singură! Opreşte-te! Vino-napoi, Oana Ungureanu, auzi?! Vino-napoi!” când ea ieşise pe stradă, scăpase din apartamentul în care fusese închisă, cinic şi sentimental, cu cheia, scăpase de mâinile lui Ianuş care o mângâiau, o atingeau, o alungau stană, în colţuri, lipindu-se de pereţi şi trepida acum, supărată, zâmbind, înroşindu-se, când Ianuş spunea că vroise numai s-o apere, s-o adăpostească, să-i ofere protecţie, când Ianuş spunea că o iubeşte şi o
să-i facă o scenă în intersecţie şi mergea cu spatele înainte vorbind necontenit, spunându-i apoi că o s-o închidă şi la ea acasă, cu maică-sa cu tot, ea întorcându-se pe scări ca să-l împingă afară, deşi pe drum indiferenţa ei se spărsese în zâmbete anevoie şterse, întorcându-se iar să-l împingă afară, să-i spună „Pleacă!”, el să o mîngîie iar pe obraji, în care să năvălească sângele, brusc, să se întoarcă amândoi şi să plece.

_________________