Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Privesc o stea. Am lacrimi în privire
și-n suflet am o gheară care strânge
iubirea-mi care suferă și plânge
de dor, de vis, de stea, de amăgire.

Cabana noastră-i goală fără tine
și azi, când a trecut o altă zi
în care mi-am dorit atât să vii,
ca brațele-mi să-ți fie ca un fort

Îmi ridicasem zidul meu de gheață
în jurul unui suflet prea rănit
de tot ce-a fost frumos și s-a sfârșit,
lăsând în urmă numai nori și ceață.

De-ar fi ca furtuni să-ndrăznească
Iubirea din noi să scufunde,
Uita-voi de forma-mi lumească,
Putere-mi voi trage din unde,

Eu mă retrag, un timp, acolo unde
lumina-ncearcă să pătrundă, iar,
când, dinspre întuneric, mai pătrunde
o fiară cu aspect tentacular.

În adierea serii, sub el, priveam spre zări
plecarea primăverii, cu ale ei cântări;
În vara cea toridă, stăteam la umbra lui,
copacul nostru falnic, de fapt, al nimănui.

E vânt și e frig și e toamnă târziu,
Când ultima frunză plutește doinit,
În clipe de zbor, spre un pat ruginiu
Al celor de ieri, cu destin împlinit.

Sunt ani de când gândul hoinar
mă poartă prin locuri ascunse,
de ochi omenești nepătrunse,
în care decoru’-i bizar.

O ceață deasă curge peste dale,
pe-o stradă-n care totu-i nemișcat,
și face ca luminile banale
să pară candelabre-ntr-un palat,

Ziua fără tine mi-a părut
mohorâtă și atât de lungă,
de simțeam un dor necunoscut,
sufletul voind să mi-l străpungă.