Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Pe vechiul pod și-au scuturat salcâmii
și ultimele frunze care știu
că-n primăvară îi era fântânii
de dincolo, un drum … de-acum pustiu.

În seara-n care te-am zărit,
Un aer cu miresme noi
Urca spre cerul dintre ploi,
De-albastrul său ademenit.

Crescuse într-o vreme când, în țară,
trufașii seniori voiau putere
și căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere

Am încercat să te pictez, iubire,
așa cum îmi închipui eu că ești!
Vedeam un chip, un suflet, o sclipire,
iar bietul meu penel … ce zvârcolire,

În pieptul meu e-o flacără ce arde
Și-mprăștie lumină și căldură
Iar, uneori, din neștiute coarde,
chiar cânturi ce te-‘nalță și te fură,

Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar povești,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubești.

Mi-au amuțit privirile flămânde
și s-au pierdut pe loc în ochii tăi,
pe buzele, petale sângerânde,
ce au aprins în mine vâlvătăi.

Mă lasă, tu, frumoasă crisalidă,
să te ajut să ieși, precum un vis,
din învelișu’-n care te-ai închis
ca, într-un templu, o cariatidă!

E-un felinar ce ziua nu se stinge,
deasupra unei porți, pe strada mea,
și arde cu o flacără ce-abia
apropiindu-te o poți distinge.

Încă o zi
Te-ai săturat demult și nu mai poți
atâta răutate să înduri,
în mlaștina morală să înoți