Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

A fost o zi în care s-a oprit
din curgerea spre-apusul veșniciei,
eternul Timp fiind prea obosit
de mersul printre aștrii galaxiei.

Pășești prin toamna care-a așternut
un ruginiu frumos, de frunze moarte,
iar pașii tăi le-ating în scurt sărut,
foșnindu-le poteca ce desparte.

Eu ți-am promis, tu mi-ai promis,
Că tot ce ni se-ntâmplă, chiar și-n vis,
În clipe ce petrecem împreună,
Să fie alt motiv de voie bună.

A fost o poveste ciudată,
ce încă-mi provoacă fiori,
și-aș vrea s-o văd continuată
când noaptea se pierde în zori.

Am fost învins de timp și depărtare
deși am încercat, de-atâtea ori
în luptele ce-am dus, să am răbdare
cât timp mă număr printre muritori.

Nu mi-am propus prea mulți: vreo două sute
C-aș fi prea lacom dacă cer preamult,
Dar aș mai vrea s-ajung la senectute,
Când ar mai fi un an sau doi. Nu-i mult!

Privești, din cer, cu-aceeași măreție,
în sufletele celor ce-ți oferă
ofrande-n bucuria efemeră
pe care-o vor mai lungă să le fie.

Călătoreai pe apele iubirii
în mângâierea unui vânt ușor
ce te-ndrepta, pe calea fericirii,
c-un suflu calm, spre-un țărm atrăgător.

Ai apărut în ploaia dintr-o toamnă
cu părul ud, pierdută-ntr-un oftat.
Te-am încălzit, și-ai înțeles ce-nsemnă
sărutul nebunesc ... dar ai plecat.

M-ai prins, recunosc, nici măcar nu mă zbat,
e caldă strânsoarea în care mă ții,
ți-e sete de mine, iar ochii tăi vii
sclipesc într-un verde atât de curat!