Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Te-ntrebi de-mi este dor? Nu, nu îmi este
Decât atunci când fulgii de zăpadă
Se-ndepărtează, nu vor să mai cadă
Şi-ncepe-un anotimp ca de poveste.

Eu am ales o floare și nu este
nici floarea ce te-mpiedică-a uita
nici una care crește sus, pe creste,
sau care peste ape-ar vrea să stea.

Poți face orice c-o privire sau gând
din care să simt că îmi ceri să îți vând
bucăți de dorință sau metri de dor
din tot ce-mi aduni pe-al iubirii fuior.

Sunt singur pe stânca bătută de vânt,
Pe-o coastă abruptă de munte,
Și nu știu ce caut aici, pe Pământ,
Cu simțuri ciudate, din pene veșmânt,

Sărută-mă, iubește-mă și lasă
ca norul din furtuna otrăvită
ce-n suflet m-a lovit, dezlănțuită,
să plece de pe pieptul ce-mi apasă.

E un program mai vechi și nu prea merge,
Dar, poate se rezolvă c-un restart,
Căci o bootare-i început, e start,
Iar dacă nu va merge, îl voi șterge.

Am scris pe o dală seninul de ieri,
pe alta un drum pentru mâine,
cioplesc vânt ce trece în calde-adieri
dar am și cu vreme de câine.

Îți sunt când rege, când nebun,
și îmi privești cu teamă
toți pașii care mă expun
și-n ajutor te cheamă.

Zăpada-i pentru noi o feerie,
încântătoare scurgere din nori
a veștilor ce ar putea să fie

Ascult chemarea nopții cu plăcerea
pe care-o simt când vocea ei mi-alină
căderea ca o piatră de lumină
din șarpele ce-a inventat durerea,