Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Eu încă-ți mai răstălmăcesc cuvinte
Și-ncerc să mă conving că negru-i gri
Când pașii-mi sunt amprente pe morminte
Iar gândurile-mi sunt mai cenușii.

Mă retrăsesem într-un colț de lume
Ca într-un început de nouă viață
Când îl aud, devreme-n dimineață,
Prin pomii înfloriți, cântat, un nume.

În pădurea care cântă cu petale-n primăvară,
Pașii mei urmează calea ce-i atrage iar și iară;
Tu te-ndrepți, pe o alee presărată cu suspine,
Spre o bancă ce păstreză amintirile cu mine.

Mi-ar fi plăcut să îți repet: “Și azi!”,
dar nu mai pot, mi-s buzele-mpietrite
și alte vorbe-mi par mai potrivite
când tu, din cerul meu, treptat, decazi.

Zâmbea lumina mea uimirii tale
ținută în privirea-mi caldă strâns,
cu grijă ca pe-a lacrimilor cale,
să șteargă urma ultimului plâns.

Eu cred că norii vin să se-ntâlnească,
acolo-n cer, cu gândurile triste
ce urcă, fug, nu pot să mai reziste,
căci nimeni nu mai vrea să le cunoască.

Întinde-ți mâna peste ape
Să o mai strâng,
Să o sărut,
Să-i simt parfumul și căldura,

Știi, fluturii albaștri plâng și ei
Cu lacrimi care-ncep o viață nouă
Sub forma picăturilor de rouă.

Îți pășteai, ciobane, oile pe Lună
Și nimic din noaptea albă ce-mi era
Nu băgai în seamă, nu puteai vedea,
Nu simțeai cum lupii-n ochi mi se adună.

E-un tainic izvor strălucind liniștit
în tihna din vechea poiană,
ferită privirii, pe-un drum rătăcit,
copilă de munte, orfană.